(Scroll down for English)
Română
„Seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. A rămas cerul fierbinte şi gol. Ciuturile scot din fântână nămol. Peste păduri tot mai des focuri, focuri Dansează sălbatice, satanice jocuri. Mă iau după tata la deal printre târşuri, Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi. Pornim amândoi vânătoarea de capre, Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi. Setea mă năruie. Fierbe pe piatră Firul de apă prelins din cişmea. Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă Planetă, imensă, străină şi grea. Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună, Din strunele undelor line, izvoarele. Când va scăpăta soarele, când va licări luna, Aici vor veni în şirag să se-adape Una câte una căprioarele. Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac. Ameţitoare apă, ce limpede te clatini! Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri La ceas oprit de lege şi de datini. Cu foşnet veştejit răsuflă valea. Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers! Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters. Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii, Şi stelele uimite clipiră printre ele. Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! Ea s-arătă săltând şi se opri Privind în jur c-un fel de teamă, Şi nările-i subţiri înfiorară apa Cu cercuri lunecoase de aramă. Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, Ştiam că va muri şi c-o s-o doară. Mi se părea că retrăiesc un mit Cu fata prefăcută-n căprioară. De sus, lumina palidă, lunară, Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş. Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară Bătaia puştii tatii să dea greş! Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele, Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă Fugare roiuri negre de mărgele. O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, Şi viaţa căprioarei spre zările târzii Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna Când lasă cuiburi sure şi pustii. Împleticit m-am dus şi i-am închis Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne, Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne! Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau. Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini! Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit La ceas oprit de lege şi de datini... Dar legea ni-i deşartă şi străină Când viaţa-n noi cu greu se mai anină, Iar datina şi mila sunt deşarte, Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte. Pe-o nară puşca tatii scoate fum. Vai fără vânt aleargă frunzarele duium! Înalţă tata foc înfricoşat. Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat! Din ierburi prind în mâini fără să ştiu Un clopoţel cu clinchet argintiu... De pe frigare tata scoate-n unghii Inima căprioarei şi rărunchii. Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea... Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”
Poezie scrisă de Nicolae Labiș.
Dincolo de cântec
Nicolae Labiș a fost un poet Român, scriind această poezie în floarea tinereții sale; criticul Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei generații”.
Din păcate, viața lui s-a stins prea devreme, nefiind un favorit al regimului comunist instalat în România…
Dacă vrei să primești toate viitoarele postări direct pe mailul tău, poți să te abonezi mai jos, doar introducându-ți adresa de e-mail.
De asemenea, te invit să lași un comentariu, precum și să vizitezi paginile mele de pe rețelele de socializare, pe care le găsești mai jos.
English
"The drought has killed the wind’s last breath, The melted sun flowed on the earth facing its death, The sky is hot, empty, and void, The old wells are full of mud, destroyed, The forest is suffering, so many fires, dancing with diabolical desires. I follow my father up on the hill, The evil pine trees cut deep wounds causing me many pains, Together, we go silently to hunt our deer, The hunt of starvation in the Carpathian Mountains. The thirst shatters me. The drips of water are boiling on the rock. My temple is pressing on my shoulder. On a new, huge, heavy, on the unknown planet, I walk. We’re waiting in a place where the springs are still singing, With their smooth, magical strings to the ear, By dusk, moon and silence clinging, Here will come in droves, to drink, one by one the deer. I tell my father I’m thirsty, beckons me to shut up, Oh, dizzying water, the clearest one I saw, I feel thirst-bound to you. You’re condemned to death by rules, traditions, and by natural law. The valley breathes with a faint rustle. What a terrible evening floats in the universe! The blood is flowing on the horizon, and my chest is red as if I wiped my bloody hand on it from this curse. Ferns burn with purple flames, I can see the altar, I can hear the drum, Even some astonished stars blinking are crying, How much I wish that you would not come, you would not come, The beautiful offering of my forest, you are dying! She jumped up, and then stood still, She fearfully gazed around for a moment, Her thin nostrils made the water thrill in a rusty circling movement. I saw in her wet eyes confusion, I knew that she would suffer, that her death is near, It was like reliving a myth, a wild dream, an illusion, the story about the girl turned into a deer. From above, the pale lunar light sifted cherry blossoms on her warm fur, Ah, how I wished that for the first time that night, the bullet from my father's rifle to miss the target, to miss her! Suddenly, the valleys roared. Kneeling, she raised her head and shook it to the stars, Then she collapsed stirring black swarms of beads on the water, her scars. A bluebird, from the branches, is flying free from all, The life of the sweet deer toward the eternal rest it had flown, screaming like a bird, leaving in the fall her empty, dry, deserted nest. Stumbling, I closed her shady, sadly eyes guarded by her horns somehow discreet, I winced silently, vivid like a ghost when my father proudly shouted: We have meat! I tell my father I’m thirsty, beckons me to drink, Oh, dizzying water, the darkest one I saw, I feel thirst-bound to you. You are already dead because of rules, traditions, and because of natural law. The law is useless, full of shades, When life in us so quickly fades, Traditions and mercies are just echoes flying, When my sister is hungry, sick, and dying. The smoke is coming silently from my father’s gun, Without any wind, the scared leaves wildly run and run! My father makes a frightening fire, The forest trees sing in the saddest choir! I catch from herbs, unknowingly, and I cannot tell, a little silver tinkling bell. With his bare hands, out of the skewer, dad had set apart the deer’s kidneys and her roasted heart. What’s your problem, heart? I’m hungry! I want to live, to conquer fear! Please forgive me, virgin, maiden, my beautiful deer! I’m sleepy. How high is the fire! I hear the forest beat! I cry. What is my father thinking? I eat and cry. I eat!"
Poem wrote by Romanian poet Nicolae Labiș.
Translation by Marius Alexandru. (https://allpoetry.com/poem/15367351-The-Death-of-The-Deer–free-translation-of-the-poem–Moartea-Capr-by-Marius-Alexandru)
Behind the song
Nicolae Labiș was a Romanian poet, who wrote this poem in his prime years; being considered „the mace of a generation” by the critic Eugen Simion.
Unfortunately, his life ended too early, since he wasn’t a favourite of the communist regime which was in Romania at that time…
If you would like to receive all of the future posts right to your mailbox, make sure you subscribe by simply adding your e-mail address down below.
I would also like to invite you to leave a comment, as well as to visit my other social media pages, which you can find listed right here:
A Romanian on Earth // Un Român pe acest Pământ 